- Rating: ★★★★★
- Editura: Bookzone
- Traducere: Maria Dosei
- Pagini: 432
- Goodreads: Cât timp înfloresc lămâii
- Poate fi cumpărată de aici: https://bookzone.ro/carte/cat-timp-infloresc-lamaii-bkz
Nu cred că am fost pregătită pentru cât de mult avea să mă doară această carte. Am început „Cât timp înfloresc lămâii” știind că este o poveste despre războiul din Siria și despre pierdere, dar ceea ce am găsit în paginile ei a fost mult mai puternic decât mă așteptam. Este o carte pe care am citit-o cu foarte multe emoții, cu tristețe și uneori cu furie, dar și cu multă speranță. Și cred că tocmai această combinație a făcut-o atât de specială pentru mine.
Salama are doar 18 ani și, înainte ca războiul să îi schimbe complet viața, este o fată obișnuită. Studiază farmacologia, locuiește în Homs și are o familie pe care o iubește. Viața ei nu este perfectă, dar este liniștită și plină de lucrurile care contează pentru ea. Își iubește fratele, Hamza, este foarte apropiată de Layla, soția acestuia și prietena ei de suflet, și are în față un viitor pe care și-l poate imagina.
Apoi începe revoluția, iar lumea lui Salama se prăbușește.
Familia ei dispare aproape în întregime, casa și siguranța pe care le avea nu mai există, iar studiile și planurile ei pentru viitor devin lucruri secundare. Într-un spital în care este din ce în ce mai mare nevoie de oameni, Salama ajunge să facă lucruri pentru care nu ar fi trebuit să fie pregătită la 18 ani. Dintr-o studentă la farmacologie ajunge să îngrijească răniți și să participe la operații, pentru că pur și simplu nu mai există suficienți medici. În jurul ei sunt oameni răniți, oameni care mor și familii care își caută membrii dispăruți.
Mi s-a părut foarte greu să citesc unele dintre aceste scene tocmai pentru că Salama este atât de tânără. Și cred că autoarea reușește foarte bine să arate cât de nedrept este războiul pentru oamenii obișnuiți. Salama nu și-a ales viața aceasta. Nu și-a dorit să devină chirurg, nu și-a dorit să vadă moarte în fiecare zi și nu ar fi trebuit să învețe atât de devreme cum să trăiască într-un loc în care fiecare zi poate fi ultima.
Singura persoană din familia ei care îi mai rămâne este Layla, care este însărcinată. Iar responsabilitatea față de ea și față de copilul care urmează să se nască devine unul dintre motivele pentru care Salama începe să caute o cale de a părăsi Siria. Mi-a plăcut foarte mult această parte a poveștii pentru că arată cât de complicată poate fi decizia de a pleca. Nu este vorba doar despre a urca într-o barcă și a ajunge într-o altă țară. Înseamnă să îți lași în urmă casa, oamenii pe care i-ai iubit, amintirile și o parte din propria identitate, sperând că vei ajunge într-un loc în care vei putea, pur și simplu, să trăiești.
În mijlocul tuturor acestor lucruri apare Kenan. Un tânăr protestatar, cu ochii verzi, care ajunge să însemne foarte mult pentru Salama. Mi-a plăcut relația dintre ei pentru că nu am simțit că povestea de dragoste a fost pusă acolo doar pentru a face romanul mai frumos. Din contră, mi s-a părut că se potrivește foarte bine cu tot ceea ce trăiesc personajele. Kenan și Salama se întâlnesc într-o perioadă în care iubirea pare aproape imposibilă, când fiecare zi vine cu o nouă amenințare și când nimeni nu poate avea certitudinea zilei de mâine.
Și tocmai de aceea relația lor m-a emoționat atât de mult. Într-o lume în care Salama pierde aproape tot, Kenan îi amintește că încă poate exista ceva frumos. Că poate să râdă, să iubească, să își dorească un viitor. Iar pentru mine, iubirea dintre ei nu este doar despre romantism, ci și despre speranță. Despre dorința de a trăi, chiar și atunci când realitatea din jur îți spune că nu mai ai motive să speri.
Personajele mi s-au părut foarte bine construite și cred că acesta este unul dintre punctele forte ale cărții. Am ajuns să mă atașez de Salama, de Layla și de Kenan și să simt foarte intens ceea ce li se întâmplă. Le-am simțit frica, oboseala, durerea și neputința. Sunt multe momente în care suferința lor nu este doar una sufletească. Este și fizică, iar autoarea nu se ferește să arate cât de greu poate fi să trăiești într-un asemenea loc.
Mi-a plăcut în mod special Salama pentru că nu este prezentată ca o eroină perfectă. Se teme, are îndoieli, face greșeli și există momente în care simte că nu mai poate. Uneori vrea să fugă, alteori simte că trebuie să rămână. Poartă atât de multă vinovăție și atât de multă durere, încât mi-a fost imposibil să nu empatizez cu ea. Cred că tocmai vulnerabilitatea ei o face să pară atât de reală.
Cartea vorbește foarte mult și despre sărăcie și despre lipsurile pe care războiul le aduce. Despre lipsa medicamentelor, a hranei, a unui loc sigur în care să dormi, despre spitale care nu mai fac față numărului de răniți și despre oameni care trebuie să ia decizii imposibile doar pentru a supraviețui. Mi s-a părut important faptul că războiul este prezentat nu doar prin violență, ci și prin toate lucrurile mici care dispar din viața oamenilor atunci când nu mai există siguranță.
În timp ce citeam, m-am gândit de multe ori la cât de ușor ne obișnuim cu lucrurile pe care le avem. Să mergi la facultate, să fii alături de familie, să ai medicamente atunci când ai nevoie, să știi că te vei întoarce acasă seara sau să îți faci planuri pentru câteva luni înainte sunt lucruri pe care, în mod normal, nici nu le punem la îndoială. Pentru Salama, toate acestea devin nesigure. Iar această perspectivă m-a făcut să privesc puțin diferit lucrurile simple din viața mea.
Ca emoție și atmosferă, cartea mi-a adus foarte mult aminte de Khaled Hosseini și Djaili Amadou Amal. Am regăsit acea durere care vine din poveștile despre familie, război, sărăcie și oameni care încearcă să reziste într-o lume care nu le oferă prea multe șanse. Sunt cărți care nu îți permit să rămâi complet detașat de ceea ce citești, iar aceasta a fost cu siguranță una dintre ele pentru mine.
Am plâns citind „Cât timp înfloresc lămâii”. Am fost furioasă, am fost tristă și au existat momente în care mi-am dorit să pot face ceva pentru personaje, deși știam că sunt doar un cititor din afara poveștii. Dar, printre toate aceste emoții, am simțit și multă speranță.
Cred că acesta este, până la urmă, lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la carte. Nu lasă durerea să fie singurul lucru care rămâne. În mijlocul războiului există încă iubire. În mijlocul pierderilor există oameni care se ajută. În mijlocul fricii există curaj. Iar în mijlocul unei realități aproape imposibile există dorința de a avea, cândva, o viață normală.
Mi-a plăcut foarte mult „Cât timp înfloresc lămâii”. A fost o lectură grea și dureroasă, dar și una care m-a făcut să simt foarte mult. Cred că este genul de carte pe care trebuie să o citești atunci când ești pregătit să te implici emoțional în poveste, pentru că este aproape imposibil să rămâi indiferent față de ceea ce li se întâmplă personajelor.
Am terminat-o cu multă tristețe, dar nu cu disperare. Din contră, am rămas cu ideea că, oricât de greu ar fi, oamenii pot găsi motive să meargă mai departe. Iar lămâii din titlu mi-au rămas în minte tocmai din acest motiv: pentru că, după tot ceea ce se întâmplă, înflorirea lor înseamnă că viața continuă.
Pentru mine, aceasta este o carte despre cât de mult poate pierde un om și, în același timp, despre cât de mult poate păstra în el: iubirea, curajul și speranța. Și poate că, uneori, atât este suficient pentru a merge mai departe, să mai existe o floare, un om pe care îl iubești și speranța că într-o zi va fi mai bine.
As Long as the Lemon Trees Grow – Zoulfa Katouh
I don’t think I was prepared for how much this book was going to hurt me. I started „As Long as the Lemon Trees Grow” knowing that it was a story about the war in Syria and about loss, but what I found within its pages was much more powerful than I expected. It is a book I read with so many emotions—with sadness and, at times, anger, but also with a great deal of hope. And I think it was precisely this combination that made it so special to me.
Salama is only 18 years old and, before the war completely changes her life, she is an ordinary girl. She studies pharmacology, lives in Homs, and has a family she loves. Her life is not perfect, but it is peaceful and filled with the things that matter to her. She loves her brother, Hamza, is very close to Layla, his wife and her best friend, and has a future ahead of her that she can imagine.
Then the revolution begins, and Salama’s world falls apart.
Almost her entire family disappears, the home and safety she once had no longer exist, and her studies and plans for the future become secondary. In a hospital where the need for people is growing every day, Salama ends up doing things she should never have had to be prepared for at 18. From a pharmacology student, she becomes someone who treats the wounded and takes part in surgeries because there simply are not enough doctors anymore. Around her are injured people, people dying, and families searching for their missing loved ones.
I found some of these scenes very difficult to read precisely because Salama is so young. And I think the author does an excellent job of showing how unfair war is to ordinary people. Salama did not choose this life. She did not want to become a surgeon, she did not want to see death every day, and she should never have had to learn so early how to live in a place where every day could be her last.
The only person left in her family is Layla, who is pregnant. And the responsibility she feels toward her and the child who is about to be born becomes one of the reasons Salama starts looking for a way to leave Syria. I really loved this part of the story because it shows how complicated the decision to leave can be. It is not simply about getting on a boat and reaching another country. It means leaving behind your home, the people you loved, your memories, and a part of your own identity, hoping that you will reach a place where you can simply live.
In the middle of all of this, Kenan appears. A young protester with green eyes who comes to mean so much to Salama. I really liked their relationship because I never felt that the love story was included simply to make the novel more beautiful. On the contrary, I thought it fit very naturally with everything the characters were going through. Kenan and Salama meet at a time when love seems almost impossible, when every day brings a new threat, and when no one can be certain of what tomorrow will bring.
And that is precisely why their relationship moved me so much. In a world where Salama loses almost everything, Kenan reminds her that something beautiful can still exist. That she can still laugh, love, and dream of a future. And for me, their love is not only about romance, but also about hope. About the desire to live, even when the reality around you tells you that you no longer have any reason to hope.
I thought the characters were very well developed, and I think this is one of the book’s greatest strengths. I became attached to Salama, Layla, and Kenan and felt everything that happened to them very intensely. I could feel their fear, exhaustion, pain, and helplessness. There are many moments when their suffering is not only emotional. It is physical as well, and the author does not shy away from showing how difficult it can be to live in such a place.
I especially liked Salama because she is not portrayed as a perfect heroine. She is afraid, she has doubts, she makes mistakes, and there are moments when she feels like she cannot go on anymore. Sometimes she wants to run away; other times, she feels that she has to stay. She carries so much guilt and so much pain that it was impossible for me not to empathize with her. I think it is precisely her vulnerability that makes her feel so real.
The book also talks a lot about poverty and the deprivation that war brings. About the lack of medicine and food, the lack of a safe place to sleep, hospitals that can no longer cope with the number of wounded people, and people who have to make impossible decisions simply to survive. I thought it was important that the war is presented not only through violence, but also through all the small things that disappear from people’s lives when there is no longer any sense of safety.
While I was reading, I often thought about how easily we take the things we have for granted. Going to university, being with your family, having medicine when you need it, knowing that you will return home in the evening, or making plans for a few months ahead are things we normally never question. For Salama, all of these things become uncertain. And this perspective made me look at the simple things in my own life a little differently.
In terms of emotion and atmosphere, the book reminded me a lot of Khaled Hosseini and Djaili Amadou Amal. I found that same kind of pain that comes from stories about family, war, poverty, and people trying to survive in a world that does not give them many chances. These are the kinds of books that do not allow you to remain completely detached from what you are reading, and this was definitely one of them for me.
I cried while reading „As Long as the Lemon Trees Grow”. I was angry, I was sad, and there were moments when I wished I could do something for the characters, even though I knew I was only a reader outside their story. But among all these emotions, I also felt a great deal of hope.
I think that, ultimately, this is what I loved most about the book. It does not allow pain to be the only thing that remains. In the middle of war, there is still love. In the middle of loss, there are people who help one another. In the middle of fear, there is courage. And in the middle of an almost impossible reality, there is still the desire to have a normal life someday.
I really loved „As Long as the Lemon Trees Grow”. It was a difficult and painful read, but also one that made me feel so much. I think it is the kind of book you need to read when you are prepared to become emotionally invested in the story, because it is almost impossible to remain indifferent to what happens to the characters.
I finished it with a lot of sadness, but not with despair. On the contrary, I was left with the idea that, no matter how difficult things become, people can still find reasons to keep going. And the lemon trees in the title stayed in my mind precisely because of this: because after everything that happens, their blooming means that life goes on.
For me, this is a book about how much a person can lose and, at the same time, about how much they can keep within themselves: love, courage, and hope. And perhaps, sometimes, that is enough to keep moving forward—to still have a flower, a person you love, and the hope that one day things will be better.
