Văd că vă interesează întunericul – Illarion Pavliuk (#fragment)

• Titlu original: Я бачу, вас цікавить пітьма/ YA bachu, vas tsikavyt’ pit’ma
• Limba originală: Ucraineană
• Traducere: Mihai Hafia Traista
• ISBN: 978-606-40-3370-3
• Format: 130x200mm, paperback
• Pagini: 576
• Editura: Trei
• Colecția: Fiction Connection Crime

UN THRILLER-FENOMEN ÎN UCRAINA, VÂNDUT ÎN PESTE 200 000 DE EXEMPLARE.

Andrii Haister, psiholog criminalist din Kiev, este trimis în satul uitat de lume Buskiv Sad, să ancheteze dispariția unei fetițe. Acolo este și Fiara – un ucigaș în serie ale cărui crime locuitorii preferă să nu le observe. În acest loc blestemat, unde oamenii-și duc existența în cerc și fiecare trăiește o viață pe care o urăște, ancheta ajunge constant într-un punct mort. Andrii crede că fata pierdută este încă în viață și o va găsi. Dar nimănui în afară de el nu-i pasă.

Văd că vă interesează întunericul este despre indiferența umană impenetrabilă și despre întunericul din noi. Despre sinceritatea față de noi înșine și prețul pe care suntem dispuși să-l plătim pentru uitare. Despre păcatele care se materializează și despre ispășirea mai scumpă decât liniștea sufletească.

„Văd că vă interesează întunericul oferă un ghid despre cum să te confrunți cu păcatele personale, precum și cu eșecurile și capacitățile societății.” – WILSON CENTER

Proza lui Pavliuk descrie o lume care trăiește sub o groază fără sfârșit, care transformă oamenii în monștri. Și probabil în asta rezidă fascinația romanelor sale: ele dezvăluie o latură ascunsă a războiului pe care nu o găsești nicăieri altundeva. – MATTHIAS SCHWARTZ, ZfL

Cartea captivează cititorul cu răsturnările de situație neașteptate, ceea ce o face greu de lăsat din mână. Este o poveste despre întunericul interior, despre frica de adevăr și despre păcatele pe care trebuie să le ispășim. – GRINCHENKO INFORM

ILLARION PAVLIUK (1980, Skadovsk, Ucraina) și-a petrecut copilăria în Extremul Orient al URSS din cauza persecuției politice la care au fost supuși părinții săi, jurnaliști. S-a întors în Ucraina independentă la sfârșitul adolescenței. A lucrat în radio și în presa scrisă înainte de a trece la televiziune. Este autorul, scenaristul și/sau producătorul a peste zece documentare și filme.

Romanul de debut, un noir detective intitulat Cenușă albă, a apărut în 2018, fiind urmat de nuvela Maria, este Crăciunul. Al doilea roman, SF-ul Dansul idiotului, a apărut în 2019 și a fost nominalizat la premiul BBC „Cartea anului“. În 2020 a lansat thrillerul psihologic Văd că vă interesează întunericul, nominalizat de asemenea la premiul BBC „Cartea anului“ și devenit bestseller în 2023. Cel mai recent roman al său, fantasy-ul psihologic Cartea lui Emil, a apărut în 2025.

Din 2015, Illarion Pavliuk participă în mod activ la lupta împotriva agresiunii ruse. Inițial a servit într-un batalion de voluntari, iar de la începutul războiului la scară largă al Rusiei contra Ucrainei s-a alăturat Forțelor Armate ale Ucrainei. În prezent este căpitan în Forțele Armate și servește într-una dintre unitățile speciale ale Forțelor de Apărare. Este tatăl mai multor copii.

---

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

47. Serviciul

— Serviciul e foarte simplu, a spus Bărbatul în Roșu, răsfo­ind cu interes materialele din mapa de carton. Nu vă va lua mai mult de o jumătate de oră.

Stăteau în cafeneaua Minotaur goală și deja murdară, deși încă nu era ora 12. Așezarea abia reușise să se învelească într‑o pătură subțire de zăpadă de decembrie, care nici măcar nu ajungea până la glezne, dar lumina zilei căpătase deja acea transparență caracteristică iernii și dădea tuturor fețelor, fără excepție, o paloare aristocratică.

— Și n‑o să mai văd asta? a întrebat Subota, arătând cu dez­gust spre mapă și privind involuntar în jur, de parcă cineva ar fi putut asculta.

— Să spunem așa: de acum înainte nu va mai fi grija dum­neavoastră, Vitalii Serhievyci, a răspuns Bărbatul în Roșu și și‑a aprins o țigară. Până la urmă, ați făcut ce trebuia.

— Așa credeți? s‑a luminat Subota.

— Dumneavoastră credeți altfel? Ați avut vreun alt scop în afară de a ajuta? Oamenii nu au vrut singuri să vă răsplă­tească pentru ajutor?

— Păi, da… a dat din cap Subota, nesigur.

Nu reușea nicicum să creadă că Bărbatul în Roșu nu glumește.

— Și proprietarul gras al atelierului nu putea veni mai întâi la dumneavoastră ca să vorbiți pur și simplu?

— Exact! aproba aprins Subota.

— Nu înțelegea ce s‑ar fi întâmplat cu dumneavoastră dacă Arsen ar fi văzut fotografiile? Toată lumea știe de ce e în stare Arsen.

— Sută la sută înțelegea!

— Și ce trebuie să facă cel care urmează să fie omorât? Să stea și să se uite la ucigaș? Doar ucigașul încă nu a omorât pe nimeni, corect? Așadar a te împotrivi e imoral. Așteaptă să fii ucis și abia apoi apără‑te!

— Excelent spus! Dacă l‑aș fi lăsat să ducă fotografiile, gata! În cel mai bun caz, seara l‑aș fi împușcat cu arma de serviciu pe același Arsen, apoi aș fi dovedit că voia să mă arunce pe fereastră, nu doar să vorbească!

— Așa este, Vitalii Serhievyci. Totul este corect. Și nu e sigur că ați fi dovedit.

Bărbatul în Roșu a zâmbit aprobator, a închis mapa și a legat cu grijă șnururile într‑un nod ciudat, cum Subota nu mai văzuse niciodată.

— Iar acum, oficial, trebuie să mă rugați să vă iau această mapă.

— Păi, parcă ne‑am înțeles deja.

— Fără îndoială. Doar că a venit timpul să ne oficializăm relația, ca să spunem așa. Reclamații, returnări, schimburi, toate acestea vor fi imposibile. Gândiți‑vă pentru ultima oară și, dacă sunteți gata, spuneți.

Subota se gândea; chiar cântărea totul. Cu șase luni în urmă n‑ar fi dat mapa pentru nimic în lume. Era mai mult decât o comoară. Era sensul lui. Ce să mai spunem, fără ea, încă din vară Arsen l‑ar fi aruncat pe fereastra propriului apartament… O dezgropa cam o dată pe lună, ca să țină în mână toate firele, apoi o ascundea din nou. Firește, în astfel de zile se îmbăta până la delir, ca să se piardă într‑un somn vâscos, fără vise, călugărițe și miros de turmeric. Așa reușea să păstreze puterea asupra mapei, iar ea asupra lui — nu.

Dar în ultimele zile începuse să se întâmple ceva ciudat.

Alaltăieri‑dimineață deschisese ușa biroului și încreme­nise. Mapa de carton trona în mijlocul mesei. Ultima dată o îngropase în octombrie și era absolut sigur că în tot acest timp nici măcar nu se apropiase de acel loc. Astăzi însă mapa nu doar că se lăfăia pe masa lui: expunea fără rușine acea fotografie în care sectoristul îl sugrumă pe grăsan pe podeaua studioului foto.

Cineva a dezgropat‑o, s‑a gândit și a înghițit cu greutate, pentru că în mintea lui cuvântul cineva suna extrem de neconvingător. De când murise grasul de la studioul foto, Subota devenise singurul posesor al cheii de la intrarea prin­cipală. Gândind asta, s‑a repezit la ușa din spate, dar era încuiată pe dinăuntru, așa cum trebuia.

Polițistul a fost năpădit de sudoare; ștergându‑și fruntea, a observat că mâinile îi tremurau de parcă avea febră. Știa ce se întâmplase. De mult trebuia să recunoască — știa foarte bine că nimeni nu i‑a pus fotografii noi în mapă. Nimeni nu a scos mapa din seif ca s‑o lase pe masă special pentru sosirea lui. De mult trebuia să‑și spună adevărul.

Ea singură, a șoptit Subota. A ascuns fotografia bleste­mată dedesubt, a pus mapa într‑o cutie și a îngropat‑o din nou. De data asta în alt loc — chiar în colț, după garaj, de parcă ar fi schimbat ceva.

A doua zi, primul lucru pe care l‑a văzut când intră în birou a fost mapa deschisă pe masa de lucru. Deasupra ză­cea fotografia în care îl strangula cu șnurul pe proprietarul studioului foto, iar acesta își scosese limba violetă, mare ca la un câine.

— Stați acolo! a țipat speriat sectoristul, pentru că nu venise singur, cei doi vizitatori aproape că intraseră peste el în birou.

Subota a trântit ușa și s‑a repezit la mapă. Înainte s‑o încuie în seif, a închis fereastra, a luat fotografia de deasupra și a scos bricheta. Dracu’ știe pe ce fusese tipărită, dar oricât lingea flacăra marginea pozei, aceasta doar se îngălbenea ușor și atât.

— La naiba! a înjurat Subota, arzându‑se cu partea metalică a brichetei.

A apucat fotografia cu ambele mâini și a smucit‑o, dar cu același succes ar fi putut rupe o foaie de plastic. După câteva încercări s‑a tăiat la deget și a decis să renunțe. A în­cuiat mapa în seif, dar chiar și așa, a preferat să vorbească cu vizitatorii în altă încăpere.

A îngropat mapa târziu, la lumina lunii. Și‑a zis că n‑ar strica să citească o rugăciune deasupra „mormântului“, dacă tot se petrec lucruri atât de ciudate, dar în acel moment și‑a dat seama că nu știa niciuna. Totuși niște vorbe i se formau pe limbă, așa că a mormăit nesigur: „Tatăl nostru care ești, zboară în ceruri“ și, ca să fie sigur, a și scuipat peste umărul stâng.

În această dimineață biroul lui de serviciu era gol, iar pentru ochii obosiți de nesomn ai polițistului era cea mai plăcută priveliște. Dar peste o oră, când a ieșit doar până la toaletă, Subota a găsit pe masă nu doar mapa, ci o întreagă galerie de fotografii aranjate cu grijă: Ksenia făcând dragoste cu un bărbat, fotografiați prin fereastră, cadavrele tuturor celor trei dispăruți și, cireașa de pe tort — aceeași scenă a strangulării grasului.

Atunci, pentru prima dată, polițistului i‑a trecut prin minte că din cauza mapei ar putea fi acuzat nu doar de uci­derea proprietarului studioului foto (pentru asta era, în sinea lui, pregătit), ci și de lucruri cu care nu avusese absolut nicio legătură. Oricine, văzând o asemenea expoziție foto, l‑ar considera maniac!

Era prea mult. Să fie spânzurat ca un câine, fără jude­cată — devenise coșmarul lui încă de când primarul îi poves­tise pentru prima dată despre soarta predecesorului.

Subota a încuiat ușa de la intrare, a strâns fotografiile în mapă și le‑a dus la chiuvetă. Din birou a adus tot alcoolul pe care l‑a găsit — vodcă, coniac și chiar jumătate de sticlă de samohon —, l‑a turnat generos peste mapa care zăcea în chiuvetă și i‑a dat foc. S‑a dat înapoi, așteptând să se ridice flăcările. În schimb, mapa a ars leneș cu o flacără slabă, al­băstruie. Focul se târa pe suprafața cartonului ca un melc transparent, dar fie temperatura era prea joasă, fie mapa era făcută din ceva ignifug… Trebuie benzină! a hotărât Subota părăsind hotărât toaleta. Și a scos un țipăt de surpriză!

În biroul lui, în fotoliul lui, cu picioarele pe masă, așa cum îi plăcea lui Subota să stea, ședea un necunoscut într‑o mantie roșie.

— Nu merită să stricați un lucru bun, a început Bărbatul în Roșu. Dacă nu vă mai trebuie, sunt gata să o iau în schimbul unui mic serviciu.

Bărbatul în Roșu. Era ciudat: vorbea ciudat și spunea lu­cruri ciudate. Lipsit de ceremonii. Și în același timp politicos. Ca un călău care te întreabă dacă nu te strânge ștreangul.

Subota îl văzuse de două ori: venise împreună cu echipa de anchetă de la regiune când băiatul de la pompieri fusese omorât cu boxul metalic. Și încă o dată mai devreme — tot la un omor… Era cineva foarte important acest Bărbat în Mantie Roșie, dar Subota nici măcar nu‑i știa numele.

Și iată‑l apărând acum, nu se știe cum, într‑o încăpere încuiată pe dinăuntru, șezând în fotoliul lui. Subota ardea de dorința de a‑l întreba cum intrase. Și mai ales de unde știa despre mapă, dacă nu cumva el o dezgropase de ambele dăți și cum de ajunsese acolo fotografia cadavrului înainte să fie găsit… Dar îi era teamă. Teamă de ceea ce ar fi putut auzi în răspuns.

— Ați luat micul‑dejun? a întrebat galant Bărbatul în Roșu, de parcă nu s‑ar fi aflat într‑o așezare mizerabilă și dege­nerată, ci în buna și vechea Anglie, sau pe unde nu se mai spune „a hali dimineața“, ci „a lua micul‑dejun“.

— Bine, a zis în cele din urmă Subota și a privit nervos în jur, deși în Minotaur nu era nici țipenie. Să facem oficial… Vă rog să luați această mapă pentru totdeauna. Să nu mai apară singură niciodată.

— Minunat! a încuviințat Bărbatul în Roșu. În schimb, vă rog să‑mi faceți un mic serviciu. Trebuie îndeplinit mâine la ora 19:00, niciun minut mai târziu.

— Ce trebuie făcut?

— Ați văzut că la fabrica de zahăr au instalat balize de sem­nalizare?

— Da. Toți zic că în curând începe să funcționeze. Mai repede să fie.

— Când nădăjduim ceea ce nu vedem, așteptăm cu răbdare, a încuviințat Bărbatul în Roșu.

— Nu mai avem putere să așteptăm, a mormăit Subota.

— Așadar, mâine la ora 19 trebuie să mergeți acasă la Hala, vânzătoarea de la alimentară. O știți?

— Locuiește în al treilea bloc cu cinci etaje, a dat din cap Subota.

— Exact. Mâine la ora aceea acasă va fi doar fiica ei, Nadia. E un copil puțin neobișnuit.

— Știu. Cu retard mintal.

— Cum spuneți… Așadar trebuie să descuiați apartamentul fără să vă observe nimeni și să‑i spuneți fetei că mama o așteaptă jos. Îmbrăcați‑o bine, e frig afară. Și scoateți‑o în curte.

— Și? a întrebat încordat Subota.

— Și atât. Hala termină lucrul la ora 20. Cred că merită să o învățăm puțin responsabilitatea, pentru că a lăsa singur acasă un asemenea copil nu e corect. Sunteți de acord? Veți scoate fetița în curte și îi veți spune să‑și aștepte mama. Doar că trebuie ceva: găsiți un loc de unde se vede bine baliza roșie de la fabrică. Și i‑o arătați, trebuie să o vadă. Auziți? Înainte să plecați, trebuie neapărat să vă asigurați că se uită la baliză.