• Titlu original: Everyone in this Bank is a Thief
  • Limba originală: Engleză
  • Traducere: Mihaela Apetrei
  • ISBN: 978-606-40-3388-8
  • Format: 130x200mm, paperback
  • Pagini: 464
  • Editura: Trei
  • Colecția: Fiction Connection Mystery

Volum din seria Ernest Cunningham

Cărțile din seria Ernest Cunningham s-au vândut în peste 2 milioane de exemplare în 29 de țări, iar autorul a fost nominalizat la nouă premii Book of the Year. Primul volum, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, va fi în curând miniserie HBO.

Mi-am petrecut ultimii ani rezolvând crime. Dar un jaf bancar este o premieră absolută, chiar și pentru mine. Și, sincer, nici n-am mai fost luat ostatic până acum. Ușile sunt blocate cu lanțuri. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Iar când cineva este ucis în interiorul băncii, fiecare devine suspect:

Hoțul

Directorul

Agentul de pază

Adolescentul

Producătorul de film

Preotul

Recepționista

Pacienta

Femeia care o îngrijește

Și… eu.

Se pare că mai mulți oameni plănuiseră să jefuiască banca. Până la urmă, dintr-o bancă poți fura și altceva decât bani. Dar de fapt cine ce fură? Sunt dispuși să ucidă pentru asta? Pot eu să rezolv acest caz înainte ca poliția să dărâme ușa și să ne salveze?

„Coincidențe și replici geniale într-un thriller cu un ritm absolut nebun: imaginați-vă un mix exploziv între Knives Out și Fargo. Al patrulea volum din seria excentrică a lui Benjamin Stevenson le oferă cititorilor porții duble de suspans, umor negru și răsturnări de situație!” – WALLSTREET JOURNAL

„Un mister dublu, delicios de demodat și complet original. Benjamin Stevenson s-a întrecut pe sine! Toți cei din această bancă sunt niște hoți este o lectură formidabilă.” – THE TIMES

„Toți cei din această bancă sunt niște hoți este o carte complicată, distractivă, excentrică, o adevărată desfătare și alte un milion de adjective pe care Ernest Cunningham le-ar fi putut folosi dacă nu ar fi murit. Stați, chiar a murit? Hmm, discutabil.” – BOOK REPORTER.COM

BENJAMIN STEVENSON este un comediant australian de stand-up și autorul premiat al thrillerelor Greenlight și Either Side of Midnight. Seria Ernest Cunningham este bestseller la nivel mondial. Primul volum, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, a avut un succes uluitor și va fi în curând o miniserie HBO. Următoarele volume — Toți cei din acest tren sunt suspecți și De Crăciunul acesta, toți au câte un secret— sunt, de asemenea, bestsellere internaționale. Cărțile s-au vândut în peste 2 milioane de exemplare în 29 de țări, iar autorul a fost nominalizat la nouă premii Book of the Year.

La Editura Trei au apărut toate volumele seriei Ernest Cunningham.


FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

CAPITOLUL 24

— Îl dă la schimb pe Remy, am spus, anunțându‑mi ast­fel prezența la etajul doi, unde se afla grupul ostaticilor, și purtându‑mă ca și când tâlharul mascat era binevoitor, nu disperat și umilitor de slugarnic.

Ascunsesem stația radio și modulatorul de voce în buzunarul hainei, pentru orice eventualitate.

Remy stătea în șezut, fără tricou și, din fericire, fără să mai sângereze. Îi revenise culoarea în obraji, căci se bucura de atenție, și n‑a putut să‑și ascundă îmbujorarea îngâmfată, când și‑a dat seama că va ieși primul. Deasu­pra capetelor noastre era un televizor pornit, cu sonorul oprit. Imaginile de la știri, difuzate în buclă, arătau fațada băncii, ale cărei margini aproape că străluceau în lumina apusului, în fața căreia reporterii vorbeau în microfoane pufoase. În colțul din stânga jos al ecranului apăreau succesiv fotografiile noastre, iar pe burtieră rula textul: Printre ostatici se află jucătorul nr. 1 mondial la juniori din circuitul Buccaneers Esports, producătorul de la Hollywood, Remy Allard, și detectivul part‑time Ernest Cunningham. Eram un pic iritat de faptul că Esports și un producător falit erau menționați înaintea mea. În plus, nu lucrez deloc part‑time. Jefuiesc o bancă și rezolv și o crimă. Asta înseamnă că am două joburi.

— La parter, au scos zăbrelele de la una dintre feres­trele de la toaletă, le‑am repetat ca un papagal ce‑mi spusese Tobias despre cum îl extrăseseră pe Milton. Te pot scoate pe acolo. Omul nostru a zis că‑l putem duce noi până jos.

— Dacă au scos zăbrelele, de ce nu ne strecurăm și noi afară, pur și simplu? a întrebat Felix.

Am clătinat din cap.

— Trebuie să ieșim la număr. Dacă ne întoarcem mai puțini, îi riscăm viața lui Milton.

— Dacă polițiștii năvălesc în bancă în timp ce ieșim noi, pot să‑l salveze înainte ca tipul să‑și dea seama ce se întâmplă, a intervenit Michelle.

— Durează o milisecundă să apeși pe trăgaci. Chiar sun­tem dispuși să riscăm asta?

Grupul a fost străbătut de un murmur colectiv; erau cu toții de acord că nu merită riscul.

În clipa aceea, mi‑am dat seama și de eroarea din planul meu. După ce ieșea de‑aici, Remy fie ar fi fost în­trebat, fie ar fi dat nas în nas exact cu cel despre care credea că‑i ținut ostatic — singurul motiv pentru care eu și hoțul nu puteam fi văzuți împreună. Milton. Totuși, acum nu prea mai puteam să dau înapoi de la înțelegerea făcută cu Tobias. Presupun că trebuia, pur și simplu, să găsesc o cale de a‑l face pe Remy să‑și țină gura.

TRIMITE‑O PE CORDELIA, a ridicat Gabriel carnețelul. STAREA EI SE ÎNRĂUTĂȚEȘTE. BĂTĂILE DE INIMĂ S‑AU ACCELERAT.

M‑am uitat spre locul unde Cordelia stătea sprijinită pe perne. Pălise și respira evident mai repede.

— El cum se simte? m‑a smuls din gânduri vocea lui Juliette.

Mă bucuram că măcar vorbește cu mine, chiar dacă o făcea din motive foarte practice. Cu greu aș fi putut s‑o trag deoparte ca să‑i mărturisesc totul, cu Remy grav rănit și starea tot mai proastă a Cordeliei, și nici ea nu părea prea dornică de o conversație în privat. Da, asiști la unul dintre acele momente când, dacă am fi stat pur și simplu de vorbă unul cu altul, ne‑ar fi fost tuturor mult mai bine. Dar în cale continuau să ni se ivească tot felul de obstacole.

— Cine, hoțul? Ah…

Căutam o cale de a sumariza cât mai bine situația.

— Parcă își pierde un pic cumpătul.

— Mă refeream la Milton. E rănit?

— Depinde ce înțelegi prin rănit.

Maxilarul i s‑a încordat.

Mi‑o imaginam deja coborând hotărâtă scările și lo­vind din toate puterile în ușa unei camere goale, așa că am adăugat:

— E bine. Adică, na, e cam stresat, cam cu capul în nori. Milton, în fine, a pierdut nițel contactul cu realitatea.

Le‑am oferit celorlalți un zâmbet pe care îl speram liniștitor.

— E în regulă, oameni buni. Tipul ăsta nu intenționează să ne facă rău. Vrea doar niște răspunsuri.

— Ridicați‑l, a spus Juliette, devenită clar liderul de facto al ostaticilor, cât lipsisem eu.

Apoi s‑a întors spre mine.

— Mi‑a spus de crimă.

Mi‑a luat o secundă să‑mi dau seama că îmi explica treaba asta fiindcă, teoretic, eu nu luasem parte la discuția inițială. Mi‑am compus o expresie pe care o speram de uimire, în fața acestei descoperiri.

— E vorba de un tip pe nume Bryce. Chipurile, com­bustie spontană.

— Știu, am spus. Imposibil, nu?

— N‑a venit aici după tine, deci trebuie să existe niște dovezi în seif, a continuat ea.

Mi‑am reajustat expresia într‑un soi de surpriză mo­derată. În spatele nostru, Remy, deși perfect capabil să meargă singur, se lăsa răsfățat, purtat pe umerii lui Felix și Michelle și făcând cu mâna spre ceilalți din încăpere, în semn de rămas-bun, de parcă era la paradă.

— Nu trebuie să fii dulăul lui.

— Nu am de ales, i‑am spus.

În clipa aceea chiar așa simțeam.

— Știu că ai avut un pistol în ceafă.

Și‑a mușcat colțul buzei.

— Asta înseamnă că ai de luat o decizie dificilă, nu că nu ai de ales.

Am încercat să trec pe lângă ea, ca să‑i urmez pe Remy, Michelle și Felix pe scări în jos, dar mi‑a pus mâna în piept.

— Stai aici. Mă ocup eu de asta. Tu rămâi aici și ai grijă de puști. Și să nu‑l interoghezi.

Trebuia să apuc să vorbesc cu Remy înainte să iasă din clădire, dar dispărea deja spre scară. A întors capul ca să‑mi arunce un salut triumfător de rămas-bun, exact în clipa în care Juliette s‑a răscut cu spatele la mine. I‑am aruncat o privire tăioasă. Mi‑am întins mâinile, ca și când aș fi avut niște cătușe invizibile, am arătat spre el și am făcut semnul acela, de parcă îmi trăgeam un fermoar peste buze. În acest fel, voiam să‑i amintesc că, oricât de ciudat i s‑ar părut să dea nas în nas cu Milton, avea 25 de milioane de motive să‑și țină gura.

Remy a mijit ochii la mine, nedumerit.

Mi‑am înfipt un deget în piept. Apoi l‑am dus la buze. Eu îți păstrez ție secretele, tu le păstrezi pe ale mele, am mimat din buze. Am arătat spre Gabriel, ca să fie clar. Nu doar tăcere, ci tăcere absolută.

În timp ce grupul dispărea pe scări, am apucat să văd, pe chipul lui Remy, că mesajul părea să fi ajuns la el, în ciuda confuziei provocate de faptul că nu știa la ce secret mă refer. Laverna, Cordelia, Winston, Gabriel, Eric și eu am rămas la etaj. Am intrat într‑unul din­tre birourile cu ferestre înalte dând spre stradă și spre treptele din față, de la intrarea cu coloane mari. Doar ușa și laterala îndepărtată a clădirii rămâneau ascunse privirilor.

Am auzit ușa deschizându‑se în spatele meu; Gabriel venise după mine.

— Cât de repede trebuie s‑o scoatem pe Cordelia de aici? l‑am întrebat privind afară.

Luminile de pe stradă s‑au aprins, căci se lăsa în­tunericul. Deși soarele apunea în spatele clădirii, peste barajul sclipitor, banca parcă înghițise rămășițele zilei de pe Strada Principală și fusese aruncată în penumbră. Grupuri de polițiști de la forțele speciale, îmbrăcați în negru, se adunaseră sub conurile de lumină electrică. Câțiva oameni în veste reflectorizante galbene mon­tau reflectoare. Altminteri, pe stradă nu era prea mare agitație. O gașcă de gură‑cască aștepta îndărătul barica­dei. Printre beculețele roșii ale camerelor de luat vederi sclipeau punctulețele de jar de la câteva țigări aprinse. Eram la toate televiziunile.

Gabriel s‑a apropiat de mine și a pus un deget pe geam. A desenat ceva, scârțâind cu degetul pe sticlă, apoi a suflat. Din aburul respirației lui a apărut un chip încruntat.

— O s‑o scot de‑aici, i‑am spus.

Poate că acționam ca un idiot, dar nu eram complet nebun. N‑aveam de gând să risc viața Cordeliei. Doar că trebuia să găsesc o cale de‑a o scoate de aici în siguranță. Și repede.

— O să am grijă s‑o lase să iasă. Cred că a subestimat cât de repede i se deteriorează starea. Laverna i‑a zis că nu‑i nicio urgență.

Era o scuză lamentabilă, dar nu însemna că nu‑i adevărată. Am auzit pixul lui Gabriel scârțâind pe foaie, în timp ce eu continuam să mă uit pe fereastră. Din mo­ment ce nu știa că eu sunt vinovat de situația actuală, nu avea nevoie să audă ce am de spus în apărarea mea. Însă cred că pledoaria a fost pentru propriul confort. Ca să mă conving că ce făcusem nu era nesăbuit și egoist. Cred că‑mi dădusem deja seama că totul s‑a terminat.

Am auzit pixul oprindu‑se din scris, așa că m‑am uitat spre carnețel.

NU POȚI DA UN SENS MORȚII.

— Dar pot să încerc.

Gabriel a clătinat din cap. ȘTIU CĂ TU CREZI CĂ AI PUTEA. ALTMINTERI, DE CE AI FACE ASTA?

— N‑aș fi detectiv dacă n‑aș rezolva crimele.

CAUȚI O EXPLICAȚIE.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.