Post-mortem – Patricia Cornwell (Scarpetta, #1, #fragment)

• Titlu original: POSTMORTEM
• Limba originală: Engleză
• Traducere: Dorina Tătăran
• ISBN: 978-606-40-3320-8
• Format: 130x200mm, paperback
• Pagini: 400
• Editura: Trei
• Colecția: Fiction Connection Crime

PRIMUL VOLUM DIN SERIA SCARPETTA
Acum un serial Prime, cu Nicole Kidman în rolul principal

„DIABOLIC DE INTELIGENT!” – THE OBSERVER

UNA DINTRE CELE MAI BUNE 100 DE CĂRȚI MYSTERY & THRILLER DIN TOATE TIMPURILE, CONFORM REVISTEI TIME

Un criminal în serie pândește pe străzile din Richmond, Virginia. Pe măsură ce numărul femeilor brutalizate și strangulate în propriile case crește, Dr. Kay Scarpetta, medic legist, este atrasă într-o anchetă care îmbină tehnologia criminalistică de vârf cu războiul psihologic. Înconjurată de trădări și presiuni politice, Scarpetta își riscă viața la fiecare pas. Pentru că miza nu mai este doar prinderea ucigașului, ci propria supraviețuire!
Volumul Post-mortem, thrillerul legendar care a redefinit genul, este primul roman din lume care a câștigat cele mai importante 5 distincții ale literaturii crime mondiale într-un singur an (1991): laureat al premiilor Edgar, Anthony, Macavity și John Creasey Memorial pentru cel mai bun debut și Prix du Roman d’Aventure – Cel mai bun thriller străin (Franța).

„Se citește pe nerăsuflate! Când vine vorba de științe criminalistice, nimeni nu o poate egala pe Patricia Cornwell. Dr. Kay Scarpetta este o femeie incredibil de dură.” – THE NEW YORK TIMES BOOK REVIEW
„Emblematic. Îndrăzneț. Sclipitor.” – CHRIS WHITAKER, autorul bestsellerului Toate culorile întunericului
„Agatha Christie în epoca ADN-ului.” – EXPRESS
„Patricia Cornwell a schimbat total perspectiva asupra romanului polițist.” – THE GUARDIAN

Descendentă a aboliționistei și scriitoarei Harriet Beecher Stowe, PATRICIA CORNWELL este considerată una dintre cele mai de succes autoare de romane polițiste din lume. Până în prezent, cărțile sale s-au vândut în peste 120 de milioane de exemplare, fiind traduse în 36 de limbi și publicate în peste 120 de țări. Devenită un adevărat fenomen internațional, seria Scarpetta i-a adus distincții precum Sherlock (pentru cel mai bun detectiv creat de un autor american), Gold Dagger, RBA Thriller și titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor în Franța, pentru contribuția sa excepțională la dezvoltarea literară și artistică. Pilot de elicopter și scafandru licențiat, Patricia Cornwell, care trăiește și lucrează în Boston, studiază permanent cele mai noi tehnologii medico-legale pentru a oferi realism poveștilor sale. A mai semnat serii de ficțiune, titluri de nonficțiune, precum și povestea pentru copii Life’s Little Fable.

---

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

11

Potrivit lui Marino, poliția nu găsise încă niciun vecin care să o fi văzut pe victimă în weekend. O prietenă cu care lucra a încercat să o sune sâmbătă și duminică, dar nu a răspuns nimeni. Când femeia nu a apărut luni la cursul de la ora 13, prietena a sunat la poliție. Un polițist a sosit la fața locului și s‑a dus în spatele casei. O fereas­tră de la etajul al doilea era larg deschisă. Victima avea o colegă de cameră care, aparent, era plecată din oraș.

Adresa era la mai puțin de un kilometru de cen­trul orașului și la marginea Universității Virginia Commonwealth, un complex întins, cu peste 20 000 de studenți. Multe dintre facultățile care alcătuiau univer­sitatea erau situate în case victoriene restaurate și clădiri din piatră roșie, de‑a lungul străzii West Main. Cursurile de vară erau în plină desfășurare, iar studenții se plim­bau pe jos sau cu bicicleta. Stăteau la mesele mici de pe terasele restaurantelor, la cafea, cu cărțile alături, în timp ce discutau cu prietenii și se bucurau de căldura soarelui, într‑o după‑amiază frumoasă de iunie.

Henna Yarborough avea 31 de ani și preda jurnalism la Facultatea de Audiovizual a universității, îmi spusese Marino. Se mutase în oraș din Carolina de Nord, toamna trecută. Nu știam nimic altceva despre ea, în afară de faptul că era moartă de câteva zile.

Peste tot erau polițiști și reporteri.

Traficul se desfășura lent pe lângă casa cu două etaje din cărămidă roșie, cu un steag albastru și verde făcut manual fluturând deasupra intrării. La ferestre erau jardi­niere pline cu mușcate roz și albe și casa avea un acoperiș albastru oțelit, cu model floral Art Nouveau în galben‑pal.

Zona era atât de aglomerată, încât am fost nevoită să parchez la aproape jumătate de stradă distanță și nu mi‑a scăpat faptul că reporterii erau mai reținuți decât de obicei. Abia s‑au mișcat când am trecut pe lângă ei. Nu mi‑au băgat camerele și microfoanele în față. Era ceva aproape milităros în ținuta lor — rigizi, tăcuți, cu siguranță neliniștiți —, de parcă simțeau că aceea era o altă victimă. A cincea. Cinci femei ca ele sau soțiile și iubitele lor, care fuseseră brutalizate și ucise.

Un bărbat în uniformă a ridicat banda galbenă care bloca ușa de la intrare, în partea de sus a scărilor uzate de granit. Am intrat într‑un hol întunecat și am urcat pe scări de lemn. Pe palierul de sus l‑am găsit pe șeful poliției, alături de mai mulți ofițeri de rang înalt, detec­tivi și polițiști în uniformă. Bill era și el acolo, cel mai aproape de o ușă deschisă, uitându‑se înăuntru. Ochii lui s‑au întâlnit o clipă cu ai mei și era palid.

Abia dacă m‑am uitat la el când m‑am oprit în prag și am aruncat o privire în interiorul micului dormitor plin de mirosul înțepător al cărnii umane în descom­punere, un miros care nu seamănă cu nimic altceva de pe pământ. Marino stătea cu spatele la mine. Era ghe­muit pe călcâie și deschidea sertarele comodei, mâinile lui răscolind cu îndemânare printre straturile de haine împăturite cu grijă.

Pe blatul comodei erau așezate răzleț sticle de par­fum și creme hidratante, o perie de păr și un set de bigu­diuri electrice. Lângă peretele din stânga era un birou, iar mașina de scris electrică de pe el era ca o insulă în mijlocul unei mări de hârtii și cărți. Tot cărți erau pe un raft de deasupra, plus unele îngrămădite pe parchet. Ușa dulapului era întredeschisă, iar lumina dinăuntru era stinsă. Nu erau covoare sau bibelouri, nici fotografii sau tablouri pe pereți — de parcă dormitorul nu ar fi fost locuit de mult timp sau de parcă șederea ei era temporară.

Mult în dreapta mea era un pat de o persoană. De la distanță am văzut cearșafurile răvășite și o mână de păr negru încâlcit. Uitându‑mă pe unde pășeam, m‑am dus către ea.

Fața îi era întoarsă spre mine și era atât de umflată, atât de deformată de descompunere, încât nu‑mi puteam da seama cum arăta când era în viață, cu excepția faptu­lui că era albă, cu părul castaniu închis până la umeri. Era goală și zăcea întinsă pe partea stângă, cu picioa­rele strânse la piept, iar mâinile la spate, legate strâns. Aparent, ucigașul folosise șnururile de la jaluzele, iar nodurile și modelul legăturilor erau izbitor de familiare. O cuvertură bleumarin îi fusese aruncată peste șolduri într‑un fel care încă păstra ceva din nepăsarea rece și disprețuitoare cu care fusese lăsată acolo. Pe podea, la picioarele patului, era o pereche de pijamale scurte. Bluza era încheiată la nasturi și avea o tăietură de la guler până la tiv. Pantalonii păreau să fie tăiați pe lateral.

Marino a traversat încet dormitorul și s‑a oprit lângă mine.

— A urcat pe scară, a zis.

— Ce scară? am întrebat.

Erau două ferestre. Cea la care se uita era deschisă și mai aproape de pat.

— Pe zidul de cărămidă de afară, a explicat, este o scară de incendiu veche, din fier. Așa a intrat. Treptele sunt ruginite. O parte din rugină s‑a desprins și e pe pervaz, probabil de la pantofii lui.

— Și a ieșit tot pe acolo, am presupus cu voce tare.

— Nu pot spune cu siguranță, dar așa s‑ar părea. Ușa de jos era încuiată. A trebuit să o spargem. Dar afară, a adăugat el, uitându‑se din nou spre fereastră, este iarbă înaltă sub scară. Niciun semn de pași. A plouat torențial sâmbătă seara, așa că nici asta nu ne ajută deloc.

— Locul ăsta are aer condiționat?

Simțeam furnicături pe piele; camera neaerisită era sufocantă și umedă, iar mirosul de putreziciune era copleșitor.

— Nu. Nici ventilatoare nu sunt. Nici măcar unul.

Și‑a șters fața înroșită cu mâna. Părul îi atârna în șuvițe cenușii pe fruntea udă, iar ochii îi erau injectați și înconjurați de cearcăne. Marino arăta de parcă nu se culcase și nu se schimbase de o săptămână.

— Fereastra era încuiată? am întrebat.

— Niciuna dintre ele nu era…

O expresie surprinsă i‑a apărut pe chip când ne‑am întors amândoi spre ușă.

— Ce naiba…?

O femeie începuse să țipe în holul de la etajul de jos. Se auzeau pași, voci de bărbați certându‑se.

— Ieși din casa mea! Oh, Doamne… Ieși din casa mea, nenorocitule! țipa femeia.

Marino m‑a împins brusc laoparte, iar pașii lui au răsunat puternic pe scările de lemn. L‑am auzit spunând ceva cuiva, iar țipetele s‑au oprit aproape imediat. Vocile puternice s‑au transformat într‑un murmur.

Am început examinarea externă a cadavrului.

Avea aceeași temperatură ca și camera, iar rigor mor­tis se instalase și dispăruse deja. S‑a răcit și a înțepenit imediat după moarte, apoi, pe măsură ce temperatura exterioară a crescut, a crescut și temperatura corpului ei. În cele din urmă, rigiditatea a trecut, ca și cum șocul inițial al morții s‑ar fi risipit odată cu trecerea timpului.

Nu a trebuit să trag prea mult de cuvertură ca să văd ce era sub ea. O clipă, mi s‑a tăiat respirația și am avut impresia că inima mi s‑a oprit. Am așezat cu grijă cuver­tura la loc și mi‑am scos mănușile. Nu mai aveam nimic de făcut acolo, lângă ea. Absolut nimic.

Când l‑am auzit pe Marino urcând scările, m‑am întors să‑i spun să se asigure că trupul ajunge la morgă înfășurat în cuvertura de pat. Dar cuvintele mi s‑au oprit în gât. Mă holbam uimită, fără cuvinte.

În pragul ușii, lângă el, stătea Abby Turnbull. Ce naiba credea Marino că face? Își pierduse mințile? Abby Turnbull, reportera de top, rechinul care făcea ca mon­strul din Fălci să pară un peștișor auriu.

Apoi am observat că purta sandale, o pereche de blugi și o bluză albă de bumbac, care nu era băgată în pantaloni. Avea părul strâns la spate. Nu era machiată. Nu avea la ea nici reportofon, nici carnețel, doar o geantă de pânză. Ochii ei mari erau ațintiți spre pat, iar fața îi era contorsionată de groază.

— Doamne, nu!

În timp ce își acoperea gura deschisă cu mâna.

— Deci ea este, a zis Marino cu voce joasă.

Abby s‑a apropiat, privind fix.

— Doamne! Henna. Oh, Doamne…

— Asta era camera ei?

— Da. Da. Oh, te rog, Doamne…

Marino a dat din cap, făcând semn unui bărbat în uniformă pe care nu‑l vedeam să urce și să o escorteze pe Abby Turnbull afară. Le‑am auzit pașii pe scări, i‑am auzit gemetele.

L‑am întrebat în șoaptă pe Marino:

— Știi ce faci?

— Hei! Întotdeauna știu ce fac.

— Ea țipa, am continuat eu amorțită. Țipa la poliție?

— Nu. Boltz tocmai coborâse. Țipa la el.

— Boltz?

Nu puteam să gândesc.

— Nu pot să spun că o învinovățesc, a răspuns el pe un ton lipsit de interes. E casa ei. Nu o pot învinovăți că nu vrea să ne învârtim peste tot prin locul ăla blestemat, spunându‑i că nu poate intra…

— Boltz? Boltz i‑a spus că nu poate intra? am întrebat eu ca o idioată.

— Și câțiva dintre băieți.

Ridicând din umeri.

— O să fie ceva de discutat cu ea. E complet năucită.

Atenția lui s‑a îndreptat spre cadavrul de pe pat și ceva i‑a licărit în ochi.

— Femeia asta e sora ei.