- Titlu original: Black Wolf
- Limba originală: Engleză
- Traducere: Dorina Tătăran
- ISBN: 978-606-40-3242-3
- Format: 130x200mm, paperback
- Pagini: 528
- Editura: Trei
- Colecția: Fiction Connection Crime
UN NOU VOLUM DIN SERIA INSPECTORUL GAMACHE
Volumele acestei serii pot fi citite și individual.
Straniu și profetic… – KIRKUS REVIEWS
Romanele din seria Inspectorul Gamache au succes global masiv, cu vânzări care depășesc 18 milioane de exemplare, fiind traduse în 35 de limbi.
După ce inspectorul-șef Armand Gamache de la Sûreté du Québec și echipa sa au descoperit și au oprit un atac terorist intern în Montréal, arestându-l pe cel care l-a orchestrat, își dau seama că acel complot a fost doar începutul. Căci se plănuiește ceva mai profund și mai întunecat. Două caiete. Câteva numere misterioase pe o hartă zdrențuită a Quebecului. Și o frază repetată de cel pe care îl numeau Lupul cenușiu. Un avertisment care îi face pe Gamache și adjuncții săi să înțeleagă că în spatele conspirației se află persoane cu aliați puternici în forțele de ordine, în industrie, în crima organizată și în guvern. Dușmanul invizibil își regrupează puterile și se pregătește să atace din nou.
„O poveste fascinantă despre dezinformare… care te pune pe gânduri și te ține în tensiune…” – BOOK TRIB
„Talentul lui Penny pentru suspans palpitant și momente profunde se îmbină cu subiecte surprinzător de actuale. Cititorii vor fi cuceriți” – PUBLISHERS WEEKLY
Scriitura este rafinată – acțiunea, violența, umorul, răul și, în final, liniștea orașului Three Pines alternează într-un staccato nebunesc. – BOOK REPORTER
LOUISE PENNY, fostă jurnalistă radio, este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache. A câștigat numeroase premii, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de opt ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 35 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. În prezent, locuiește într-un sătuc la sud de Montréal. Pe baza romanelor sale, Amazon Studios și Left Bank Picture au produs în anul 2022 mini seria Three Pines, cu Alfred Molina în rolul principal. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut Lungul drum spre casă, Locul de unde vine lumina, Un om mai bun, Toți diavolii sunt aici, Împărăția orbilor, Nebunia mulțimilor, O lume de bizarerii și Lupul cenușiu.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Capitolul 15
Isabelle a pus o fotografie pe masa uzată din lemn de pin, în fața șemineului.
Armand și Jean‑Guy s‑au aplecat să vadă.
Ea ajunsese în Three Pines cam în același timp cu Beauvoir, care se întorsese după ce îl dusese pe Lauzon înapoi la penitenciar. Inspectorul‑șef Gamache sunase înainte și ceruse ca deținutul să fie plasat din nou în regim de protecție.
Cei trei stăteau acum pe canapea și în fotolii confortabile, încălzindu‑se lângă șemineu. Bistroul nu era niciodată mai primitor ca în serile reci, când iarna se apropia. Focurile erau aprinse în ambele șeminee aflate în părțile opuse ale încăperii, răspândind un miros subtil de fum de lemn de arțar, care se împletea cu aroma puternică de cafea, coq au vin, boeuf bourguignon și baghetă proaspătă.
În atmosfera aceea plăcută, Isabelle le‑a povestit despre momentul în care le‑a dat părinților lui Frederick vestea morții fiului lor. Unul dintre cele mai grele lucruri era că nu putea să‑i lase singuri cu durerea lor. Avea nevoie de informații.
— Le‑a trimis un mesaj acum câteva săptămâni, spunându‑le că pleacă pentru o perioadă. Când s‑a aflat vestea despre Marcus Lauzon, și‑au dat seama de ce, dar nu au înțeles de ce nu a mai dat niciun semn de viață de atunci.
— Deci mesajul lui către ei a fost înainte ca Lauzon să fie arestat? a întrebat Beauvoir.
Punând jos Coca‑Cola, a întins un strat gros de pateu pe o felie de baghetă și a băgat totul în gură.
— L‑a trimis în noaptea în care lucrurile au degenerat în biserică, a zis ea și s‑a uitat pe fereastră spre St. Thomas. Și în stația de epurare a apei.
— Când a dus‑o pe Jeanne Caron de aici la Montréal și a lăsat‑o acolo, a zis Beauvoir, după ce a reușit să înghită. Familia lui nu a mai auzit nimic de el de atunci?
— Nu.
— Ești sigură?
— Păi, așa mi‑au spus și nu cred că mint.
— Știm când a fost ucis? a întrebat Gamache.
— Dr. Harris nu a trimis raportul încă. Am sunat din nou și am lăsat un mesaj, subliniind că trebuie să știm nu doar când, ci și unde. Pare evident că trebuie să fie locul unde a fost îngropat, dar avem nevoie de confirmare.
— Cine l‑a omorât nu putea să se apropie pe furiș de el și să‑l ia prin surprindere a zis Beauvoir. La lac se poate ajunge doar cu hidroavionul. Ar fi auzit și i‑ar fi văzut sosind. Cred că au zburat împreună.
— Așa cred și eu, a zis Isabelle. Este posibil să fi fost răpit și dus acolo, dar, dacă scopul era să‑l omoare de ce nu au făcut‑o la groapa de gunoi din Montréal, așa cum fac de obicei? Nu, cred că îi cunoștea și avea încredere în ucigașii lui. Și, dacă erau mafioți, probabil că lucra și cu Moretti.
— Ai ultimul mesaj pe care l‑a trimis familiei? a întrebat Gamache.
După orele tensionate petrecute cu Lauzon, în sfârșit se putea relaxa. Îl urmărea pe Jean‑Guy cum devora brânza și pateul. Era ciudat de fascinant, aproape ritmic. Un metronom înfometat.
Acum Armand a luat o înghițitură din scotch și, punându‑l înapoi pe masa din fața șemineului, a rămas o clipă hipnotizat de nuanța caldă de chihlimbar și de lumina care dansa prin cristalul tăiat.
— Mesajul către… a zis el, apoi s‑a oprit. Către cine?
— Către mama lui. Erau în contact aproape zilnic, înainte…
Înainte. De acum, pentru familia Castonguay va exista întotdeauna un „înainte“ și un „după“.
— Îl am aici.
Isabelle a întors telefonul, ca ei să‑l poată vedea.
— Cine e Lapin[1]? a întrebat Armand. Scrie să‑i transmită dragostea lui și să‑i spună să nu se atingă de lucrurile pe care le‑a lăsat în dulap.
— Sora lui cea mai mică. Are 12 ani. Iepuraș e porecla ei. S‑a mutat în camera lui când el a plecat la Ottawa.
— Deci sunt siguri că e de la el? a întrebat Beauvoir.
Lacoste a încuviințat.
— De ce nu l‑au dat dispărut?
— Nu voiau să‑i creeze probleme. Dacă nu primeau vești până la sfârșitul săptămânii, aveau de gând să se ducă la poliția din Ottawa.
— Au vorbit cu Jeanne Caron? a întrebat Beauvoir. La urma urmei, ea era șefa lui.
— I‑am întrebat. Mi‑au spus că nu. I‑am întrebat de ce. Nu mi‑au spus‑o direct, dar am impresia că nu o plac și nu au încredere în ea. Mama lui s‑a dus la apartamentul lui din Ottawa acum două săptămâni, dar nu a găsit nimic.
— Nu prea știa ce să caute, a zis Jean‑Guy, întinzându‑se după o altă felie de baghetă.
Acum și Lacoste se uita fix la el.
— Adevărat, a zis ea, urmărindu‑l cum pune o felie de brie pe pâine, apoi o picătură delicată de gem de ardei roșu. Am adresa, cheile și permisiunea familiei Castonguay și a polițiștilor locali să caut. Am trimis o echipă.
— Bon, a zis Gamache.
— Dar am găsit ceva.
Isabelle s‑a aplecat spre geanta de pe podea, de lângă fotoliul ei. Era caldă de la focul din apropiere.
— După ceva muncă de convingere, fata a adus cutia cu lucrurile lăsate de Frederick. Majoritatea sunt vechituri. Trofee vechi. Suveniruri de la concerte și din vacanțele cu familia. Câteva fotografii. Inclusiv…
Acela a fost momentul când ea a pus fotografia pe masa de pin. Colțurile îi erau răsucite și avea o găurică sus, unde probabil fusese prinsă pe un panou de plută.
Armand a luat‑o.
— E o fotografie de la școală.
— Din clasa a patra, a zis Jean‑Guy, citind ce era scris peste picioarele încălțate cu adidași ale celor din primul rând.
S‑a uitat la Isabelle, ridicând sprâncenele într‑un gest care spunea și?
— Nici eu nu am înțeles, până nu am întors‑o.
A întors‑o și i‑a înapoiat‑o șefului.
După numai o clipă, el a ridicat din sprâncene. I‑a dat fotografia lui Jean‑Guy.
În rândul din spate era versiunea de nouă ani a lui Frederick, zâmbind ștrengărește. Nu semăna deloc cu tânărul arogant pe care îl cunoscuse Jean‑Guy. Frederick îl ținea relaxat cu un braț pe după umeri pe băiatul de lângă el.
Prieteni.
Potrivit listei de pe spate, era…
— Charles Langlois, a zis Armand.
— La naiba, a șoptit Jean‑Guy în bucata de brânză Saint André pe care tocmai o dusese la buze.
— Imediat ce am văzut asta, i‑am întrebat pe soții Castonguay despre Langlois. La început au părut să nu înțeleagă despre cine e vorba, dar, când le‑am arătat fotografia, mama lui Frederick și‑a amintit de el, dar nu și de numele lui. Băieții au fost cei mai buni prieteni o vreme, dar s‑au certat pentru ceva când erau copii. Însă apoi fiica…
— Lapin, a intervenit Beauvoir.
Fiica lui avea și ea o poreclă. Când se născuse, Honoré nu putea să pronunțe „Idola“, așa că începuse să‑i spună „Lala“.
Idola încă nu vorbea, deși ei sperau ca într‑o bună zi, ajutată de terapie, să o facă. Și chiar să ajungă la un moment dat să‑și corecteze fratele extrem de leneș.
Majoritatea copiilor cu sindrom Down, aflaseră el și Annie de la medici și de la alți părinți, ajungeau să vorbească în cele din urmă. Cu cât Idola creștea, cu atât mai puțin se îngrijorau sau observau. Fetița comunica clar în toate celelalte feluri. În principal, prin râs.
— Oui, Lapin, a aprobat Isabelle. Își amintea că acum ceva timp, la cina de duminică, Frederick menționase că se întâlnise cu un vechi prieten de școală. Unul care nu o ducea prea bine.
— Nu a spus cum îl cheamă? a întrebat Beauvoir.
Incredibil, ținea în mână o altă felie de pâine, pe care era pusă brânză Bleu bénédictin sfărâmicioasă.
— Dacă a spus, niciunul nu și‑a amintit. Nu părea să fie ceva important, doar o remarcă în trecere.
Fotografia cu clasa era din nou pe masa de pin, lumina pâlpâitoare a focului jucând pe fețele copiilor. Aproape animându‑i. Armand și‑a amintit de tinerii din vitraliile bisericii. Și ei înghețați în timp. Veșnic tineri.
Dar în fiecare an, într‑o zi precisă, când primele raze de soare băteau în fereastră, băieții păreau să se miște o clipă. Desigur, era o iluzie optică. Una pe care mulți nu o văzuseră. Dar Armand, da.
Se trezise devreme în ziua aceea, tulburat de o crimă căreia nu‑i putea da de cap. Se dusese la biserică, nu să se roage, ci să fie singur cu gândurile lui.
Era 18 septembrie, în primul an în care el și Reine‑Marie se mutaseră în Three Pines. O zi care nu mai era de vară. Dar nici de toamnă.
Se dusese spre biserică pe întuneric, trecând pe lângă casele noilor săi vecini și ale prietenilor care dormeau în continuare. Pe lângă cei trei pini înalți. În timp ce urca treptele de lemn și se apropia de ușa bisericii albe din scânduri, se întorsese și privise satul. Cerul se luminase ușor, chiar la linia copacilor.
În timp ce privea, bătrâna poetă se îndrepta spre bancă, să ajute la nașterea unei noi zile.
Apoi el intrase în biserică. În scurt timp urma să plece cu mașina spre Montréal și să se întâlnească din nou cu părinții lui Katie Vaslov, tânăra care fusese ucisă. Să le asculte durerea. Să le absoarbă din nou suferința. Furia lor, îndreptată acum împotriva lui. Și avea să fie nevoit să recunoască faptul că el și echipa lui încă îl căutau pe ucigaș. Să îi asigure că îl va găsi pe cel care făcuse asta. Indiferent cât timp va dura.
[1] Iepure (în fr., în orig.)
