În flăcări – M.J. Arlidge (Helen Grace, #13, #fragment)

• Titlu original: Into The Fire
• Limba originală: Engleză
• Traducere: Alexandra Fusoi
• ISBN: 978-606-40-3088-7
• Format: 130x200mm, paperback
• Pagini: 480
• Editura: Trei
• Colecția: Fiction Connection Crime

Volum din seria Helen Grace

NICIUN LOC UNDE SĂ SE ASCUNDĂ. NIMENI LA CARE SĂ SE ÎNTOARCĂ. NIMIC DE PIERDUT.

Helen Grace este sigură că a luat decizia corectă când a părăsit poliția. Până în clipa în care se uită pe geam și vede o tânără bătută cu bestialitate de doi bărbați. Aleargă în noapte și îi doboară, simte că nu are nevoie de insignă pentru a face bine. Însă în timp ce o duce pe fată către un adăpost, este atacată și se dezmeticește abia când victima este târâtă într-o dubă albă. Helen este hotărâtă să o găsească pe tânăra imigrantă și să o salveze, dar nici foștii colegi din poliție nu o pot ajuta. Investigând pe cont propriu, Helen descoperă mai multe femei captive care au nevoie de ajutorul ei. Dar luptând singură împotriva criminalității organizate intră într-un joc periculos. Unul a cărui miză este viața ei și a celor dragi…

Helen Grace nu și-a pierdut determinarea de a lupta pentru adevăr și a căuta dreptate pentru victime. Nu s-a oprit nici când a părăsit poliția, dar acum este mai vulnerabilă, ceea ce sporește tensiunea narativă. – THE ENCHANTED EMPORIUM BOOKSHELF

În flăcări este brutal, emoționant și se citește cu pasiune. O relație destrămată, intriga secundară a Emiliei și jocurile de putere feminine dintre Helen, Charlie și Holmes aduc profunzime acțiunii palpitante. Aceasta este Helen Grace crudă și nefiltrată și este un atu puternic. Dacă vă plac thrillerele cu greutate emoțională și relații complexe, În flăcări este o lectură obligatorie. – FOYLES

M.J. ARLIDGE (n. 1974) lucrează de peste 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 12 volume din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare, De-a șoarecele și pisica, Nu mă uita, precum și romanul Ochi pentru ochi.

---

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Capitolul 50

Rachel Firth locuia într‑un penthouse dintr‑un com­plex nou din Ocean Village. Mergând de‑a lungul cheiu­lui, bucurându‑și privirile cu iahturile albe sclipitoare și ascultând zbârnâitul blând al greementelor, Helen nu pu­tea să nu fie impresionată. În partea asta a orașului, viața era opulentă, imaculată, scumpă, iar blocul înalt domina imperativ portul, ambarcațiunile și apa care clipocea, sigur pe sine în luxul, statutul și autoritatea lui. Helen ha­bar n‑avea că domeniul curățătoriei industriale și elimi­nării deșeurilor aducea un profit atât de bun, dar șefa de la Regus cu siguranță părea să se fi descurcat foarte bine.

Era o amiază însorită de sâmbătă, iar cheiul era plin de excursioniști și turiști aflați în vacanță. Helen îi oco­lea, mergând grăbită spre ușa blocului înalt, unde a in­trat și a străbătut holul central. Complexul impresionant era mai mult hotel decât bloc de locuințe, avea chiar și un recepționer la intrare, așezat astfel încât să‑i țină la distanță pe muritorii de rând.

— Bună dimineața, doamnă! i s‑a adresat tânărul ele­gant, aproape reușind să‑și ascundă accentul est‑euro­pean.

— Rachel Firth, te rog.

— Doamna Firth vă așteaptă? s‑a interesat el politicos.

— Nu chiar, dar sunt convinsă că o să mă primească. Sunt detectiv‑inspector Helen Grace.

Cuvintele i‑au ieșit de pe buze fără niciun efort, însă a simțit un junghi ciudat când le‑a rostit. Să fi fost din cauza nesincerității grosolane cu care profita de fosta glo­rie? Teama de a fi descoperită? Sau doar un regret pentru pierderea vechiului sine? Însă recepționerul abia dacă a observat; a apăsat un buton pe telefon ca să facă legătura cu apartamentul de la ultimul etaj. A urmat un schimb scurt de șoapte teatrale, după care s‑a întors spre Helen.

— Doamna Firth ar vrea să știe despre ce este vorba, a spus el, străduindu‑se să sune mai englezește decât en­glezii.

— Este vorba despre imigranții ilegali pe care‑i folosește la curățenie la spitalul South Hants, a răspuns Helen, suficient de tare ca să audă și Firth.

A urmat un moment de șoc, o scurtă discuție în șoaptă, apoi tânărul a spus:

— Doamna Firth vă așteaptă. Etajul opt.

— Mă tem că nu pot să stau de vorbă prea mult, pentru că mă întâlnesc cu niște prieteni la prânz. Sper că putem lămuri confuzia rapid și să ne vedem de treabă.

Rachel Firth avea o siluetă remarcabilă, care se potrivea cu decorul opulent. Îmbrăcată impecabil cu blugi Boxfresh și un bolero elegant, cu părul blond în­cadrându‑i fața perfect ovală, părea întruchiparea femeii de carieră moderne, care se îmbracă lejer, dar scump, în weekend. Avea o încredere în sine și o atitudine pe măsură, punându‑și cu o mână un cercel, iar cu cealaltă aruncându‑și cheile și portofelul în geantă. Părea netul­burată de vizita‑surpriză a lui Helen, sugerând fie că era complet nevinovată, fie că era o foarte bună actriță.

— Atunci nu vă rețin, a spus Helen politicos. Căutăm o dubă despre care credem că e folosită pentru transferul imigranților ilegali către și dinspre locul de muncă de la spitalul South Hants. Duba e înmatriculată pe numele companiei dumneavoastră.

Helen știa că, fără legitimație, fără niciun motiv legi­tim să se afle aici, trebuia să înceapă în forță, rugându‑se ca încrederea ei în sine să o ajute. Din fericire, gazda nu părea preocupată de formalități și nici afectată de acuzație.

— Mi‑e greu să cred că ar fi posibil, a răspuns ea calm. Toți angajații sunt selectați cu atenție și evaluați cu grijă, cu aplicarea tuturor protocoalelor și procedurilor oficiale. Pot să vă asigur, inspectore, că niciun singur membru al forței noastre de muncă semnificative nu se află ilegal în țară. Sunt toți muncitori de bună‑credință, cu un istoric profesional verificat. Mai mult, se bucură de salarii bune și beneficii deosebite. Nu se pune problema să existe vreo formă de exploatare.

— Și totuși, duba a fost văzută transportând o duzină de tinere, femei care erau în mod evident reținute împotriva voinței lor…

Firth a ridicat privirea dinspre poșetă, cu o încruntă­tură nedumerită pe față.

— Mai mult, când am încercat să interceptăm duba, șoferul a demarat în viteză, dispărând undeva în estul orașului.

— Aveți vreo dovadă? O înregistrare a așa‑zisei „urmă­riri“? s‑a interesat Firth, uluită.

— Avem martori oculari, a răspuns repede Helen, oco­lind întrebarea.

— Dar credeam că vehiculele de poliție au camere de bord.

— Nu și în situația aceasta. Avem o identificare con­cretă a numărului de înmatriculare al dubei și o descriere detaliată a șoferului.

Helen risca aici, dar a continuat atacul, refuzând să dea dovadă de nesiguranță.

— Sunt dispusă să vă împărtășesc informațiile, pentru cazul în care considerați că ar fi de ajutor pentru identi­ficarea…

— Sigur, sunt dispusă să ajut, a întrerupt‑o Firth. Dar nu știu la ce bun. Regus este o companie cu o gamă largă de interese în multe sectoare diferite, marea majoritate fiind subcontractate unor firme mai mici. Evacuarea deșeurilor medicale de la spitalul South Hants e un astfel de contract. Nu mă ocup direct de recrutare și de fapt ni­meni din echipa mea de conducere, deși insistăm asupra celor mai înalte standarde. Mă tem că probabil nu l‑aș recunoaște pe niciunul dintre furnizorii de servicii nici dacă ar trece pe lângă mine pe stradă.

Helen a fost nevoită să‑și înăbușe un zâmbet. Tânăra directoare era un exemplu tipic pentru clasa modernă de manageri, cu un jargon aberant, în care echipele de curățenie erau „furnizori de servicii“, și aparent foarte dispuși să se distanțeze de orice formă de responsabili­tate. Cui îi păsa de unde veneau angajații? Cui îi păsa ce îndurau, câtă vreme profiturile veneau, iar prețul acțiunilor continua să crească? Era o problemă endemică în industria apelor, industria ospitalității și, aparent, și în industria eliminării deșeurilor.

— Și acești subcontractori folosesc dubele dumneavoas­tră? s‑a interesat Helen.

— Uneori le închiriază de la noi. Alteori le vindem lor dacă e vorba de un contract pe termen lung, în desfășurare. Presupun că e posibil ca vreunul dintre subcon­tractori să fi împrumutat o dubă cuiva sau s‑o fi vândut, fără să schimbe oficial înmatricularea. Evident, ar fi o prostie, ca să nu mai spun că ar fi și ilegal, dar ar putea fi o explicație pentru ce s‑a petrecut…

Sugestia fusese oferită aparent cu sinceritate, însă Helen știa că era o tentativă de a pune capăt discuției. Ignorând‑o, a insistat în continuare:

— Cum spuneam, mă interesează în mod special firma care se ocupă de evacuarea deșeurilor medicale de la spi­talul South Hants. Cine se ocupă de contract?

Acum Rachel Firth s‑a oprit, iar zâmbetul i‑a pălit ușor când a răspuns prudent:

— Uitați ce e, inspectore Grace, chiar trebuie să plec. Cum am zis, vă ajut bucuros, dar trebuie să am solicitarea în scris mai întâi, ca să fie avocații fericiți, știți cum e.

Cuvintele fuseseră rostite vesel, însă reprezentau o opoziție. Oare Firth bănuia că Helen se află pe teren nesi­gur? Sau se acoperea pentru cazul în care era o problemă serioasă cu subcontractantul de la spitalul South Hants? Era greu de spus, deși era limpede că terminase cu coope­rarea, iar discuția se încheiase. Ca pentru a sublinia acest lucru, Firth a condus‑o pe Helen la lifturi și i‑a strâns mâna călduros înainte să‑și ia rămas‑bun.

— Mulțumesc pentru vizită, detectiv‑inspector Grace. A fost o adevărată plăcere.

Coborând la parter, Helen se gândea la ce discuta­seră. Tânăra directoare păruse calmă, liniștită și coerentă, ținând‑o permanent la distanță. Oare tatonarea cazului, a dovezilor, era o circumspecție necesară sau dovada unei conștiințe încărcate? Helen bănuia serios că era a doua variantă, dar în stadiul ăsta era imposibil de dovedit. Încă se gândea la asta când a ieșit în holul imens și a auzit bipul telefonului din buzunar. A scos mobilul și și‑a deschis mesajele, găsind unul de la Christopher.

Putem să ne întâlnim? Trebuie să vorbesc cu tine.