- Titlu original: Post Mortem
- Limba originală: Suedeză
- Traducere: Alin Daniel Dragomir
- ISBN: 978‑606‑40‑2813‑6
- Format: 130x200mm, paperback
- Pagini: 368
- Editura: Trei
- Colecția: Fiction Connection Crime
Volum din seria Rekke&Vargas
Unul este măcinat de vinovăție, altul de rușine. Vânătoarea unui criminal în serie duce direct în cercurile literare din Stockholm. Este sfârșitul anilor 1980, iar Dag, care a moștenit niște bani, cumpără un BMW Cabriolet roșu și pornește cu prietenul său Pompe prin Europa. Petrec și discută despre Céline, Hemingway și Leonard Cohen cu aceeași viteză cu care traversează Franța până în Țara Bascilor. Pompe dezvăluie treptat o latură violentă și întunecată, iar Dag e din ce în ce mai îngrijorat că totul scapă de sub control. În noiembrie 2008, la Stockholm, Hans Rekke trece printr-un episod hipomaniacal, iar partenera sa de investigații, Micaela Vargas, are un secret nemărturisit. Rekke primește o vizită din partea polițistului spaniol Rafael Corales, care nu poate uita uciderea brutală a unei tinere din Santander, în 1988. E convins că acest caz este legat de altele, despre care a aflat recent, și îl obsedează simbolurile misterioase lăsate pe trupurile victimelor. L-ar putea ajuta Rekke și Vargas să le descifreze? Avem unul sau doi făptași? Și dacă da, unde pot fi găsiți astăzi?
Post-mortem este cea mai bună carte din serie până acum: un thriller concentrat care reușește să conecteze subiecte precum vinovăția, rușinea și relațiile de putere cu o poveste despre o crimă ce oferă un final tipic genului, dar foarte bine regizat. – Göteborgs – Posten
Lagercrantz, care și-a început cariera ca reporter de investigații, are o abilitate uimitoare de a echilibra suspansul cu profunzimea psihologică și filosofică. În Post-mortem se joacă din nou cu dinamica în stil Sherlock Holmes dintre strălucita minte analitică a lui Rekke și intuiția remarcabilă a lui Vargas. – Kmag.se
Această carte are mai mult curaj. Evenimentele descrise par mai personale, aproape reale. Rekke și Vargas sunt instrumentele care îl împing pe cititor înainte, dar nu preiau controlul. – Bladdrat.se
DAVID LAGERCRANTZ este un apreciat autor suedez șijurnalist de investigații. A debutatca romancier cu Agonia lui Turing (2009, tradusă la Pandora M în 2016),povestea ficționalizată a matematicianului englez Alan Turing. În 2011, a publicat biografia celebrului jucător de fotbal Zlatan Ibrahimovic, Eu sunt Zlatan, tradusă în peste 30 de limbi și vândută în milioane de exemplare. În 2013, Lagercrantz a semnat un contract cu editura Norstedts pentru a scrie încă trei volume în continuarea trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson. Prizonieră în pânza de păianjen a apărut simultan în 26 de țări, iar Dinte pentru dinte și Fata care trebuia să moară s-au bucurat de un enorm succes în întreaga lume. La Editura Trei au apărut Obscuritas și Memoria, primele două volume din seria Rekke & Vargas. Post-mortem se bazează parțial pe o perioadă din tinerețea lui Lagercrantz, când a călătorit prin Europa cu un prieten, care i-a arătat atunci laturi neașteptate ale personalității sale. Drepturile pentru traducerea seriei Rekke & Vargas au fost vândute în 30 de țări.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
OPT
Rekke observase o anume tensiune în jurul sprâncenelor Micaelei. E neliniștită, se gândea el, ascultând cum vântul lovea geamurile. Poate chiar urma să fie o furtună de zăpadă, cum spusese señor Corales.
— Ce cliffhanger ai de dezvăluit? a întrebat Micaela. Trebuie să plec destul de curând.
— Ce presiune pui pe sărmanul povestitor! a exclamat Rekke. Dar cred că știi la ce să te aștepți. Bărbatul care a ieșit din mașină în Laredo era, cel mai probabil, aceeași persoană care a fost la restaurantul din Santander cu o zi înainte și a băut Fernet-Branca. Era blond, slab și purta o cămașă descheiată la nasturi, în carouri. Era ora 2 sau 3 dimineața, iar martorul a spus că șchiopăta. Oricum, părea să aibă dureri, iar pantoful drept îi era rupt. Însă…
Rekke a zâmbit stânjenit, doar ca să fie sigur.
— Deci?
— Poate fi o pistă falsă, iar această anchetă nu duce lipsă și de alți suspecți. Totuși e interesant că poliția, când a bătut din ușă în ușă în Laredo, a dat peste señora Castro sau, mai exact, peste sora ei. Nu vrei să iei un Alvedon și să te culci?
Micaela l-a privit iritată.
— Ce? Nu, de ce aș face asta? Când au apărut informațiile astea?
— Cam la doi ani după crimă și de aceea totul s-a mișcat destul de greu. Señora Castro murise de infarct cu șase luni înainte —, dar sora ei povestise că, pe timp de vară, familia închiria mansarda casei de lângă piață. Nu țineau registre și nu făceau copii ale pașapoartelor oaspeților. Dar señora Castro pomenise doi suedezi care stătuseră într-una dintre camerele lor în iulie 1988. Erau doi jurnaliști proaspăt absolvenți, spunea ea. Unul dintre ei era cel mai drăguț tânăr pe care și-l putea imagina vreodată. Celălalt era extrem de arogant. Se gândise la el ulterior. Avea o privire înfiorătoare, după părerea ei.
— Așa… a spus Micaela, nerăbdătoare.
— Și în acea noapte — sau mai degrabă probabil în acea noapte — señora Castro fusese trezită de o ceartă groaznică în camera bărbaților. Voise să urce să le atragă atenția, dar vocile o speriaseră. Dimineața, cei doi dispăruseră, iar o lampă și două ghivece erau sparte. Pe podea erau pete maronii, pe care a trebuit să le șteargă.
— Trebuie să fi fost și alții care să-i fi văzut în oraș.
— Curios de puțini, iar nimic nu a fost surprins pe vreo cameră, din câte știm. Dar mai există un detaliu din seara precedentă, în Santander, continuă el, privind-o din nou pe Micaela, care încă avea o expresie încordată.
— Să auzim!
— Nu e mare lucru. Dar s-a adus vorba despre asta chiar în etapa inițială a anchetei, când amintirile martorilor erau mai proaspete. E vorba despre observațiile unui bărbat blond, beat, care stătea pe trotuar în fața restaurantului La Mar din oraș și fuma o țigară fără filtru, probabil o Gauloise. Se spune că semăna puțin cu un Mick Jagger tânăr, grațios în mișcări și cu buze senzuale. Obrajii îi erau plini, iar părul rar și subțire.
— Nasol pentru un Jagger!
Rekke a zâmbit.
— Bărbatul a fost abordat de o fată din Castro Urdiales, care l-a întrebat cine este.
— Sună promițător, a remarcat Micaela.
— Bărbatul a răspuns: „Sisif“.
— Sisif?
— Exact. A spus că în fiecare zi își împinge piatra pe deal, sperând la o răsplată la lăsarea serii. Apoi a scos o ploscă din buzunar și a băut, ca și cum alcoolul era răsplata pe care o aștepta. Și a adăugat, cu un zâmbet șiret: „Așa că trebuie să-ți dai seama cât sunt de fericit“.
— Deci citise Camus. Ce s-a întâmplat apoi?
— Nimic. Dar interesant este că Sandra Ramirez fusese și ea în fața restaurantului cu câteva ore mai înainte, căutând pe cineva.
— Am înțeles.
— Și chiar dacă nimic nu este sigur, iar întreaga anchetă e o învălmășeală, pare să fie același tânăr văzut la restaurant dimineața și lângă mașină în Laredo, în zori, a spus Rekke și a ridicat un teanc de hârtii de pe masă.
Micaela a zâmbit batjocoritor.
— Deci asta-i misiunea ta: să găsești un alcoolic pasionat de literatură 20 de ani mai târziu!
Rekke a ridicat mâinile.
— În linii mari, da.
— Și fără portret-robot, fără vreo descriere detaliată, fără cicatrici, fără tatuaje?
El a clătinat din cap.
— S-a considerat că trecuse prea mult timp ca să mai încerce cu un artist criminalist.
Micaela s-a ridicat, iar Rekke se gândea dacă ar trebui să o ajute cu ceva — să-i pregătească prânzul sau să o convingă să se odihnească. Dar când s-a ridicat și el, ea a făcut un gest de respingere.
— Deci ceea ce ai e un bărbat care acum are peste 40 de ani, dar care odată era arătos și slab, care poate că a studiat jurnalismul și era interesat de literatură. Posibil să aibă probleme cu alcoolul și să nu fie prea simpatic. Totuși comportamentul lui din acele zile poate să nu fie reprezentativ. Poate că s-a schimbat între timp, poate că s-a îngrășat și a chelit.
— Foarte bine rezumat! Mai putem adăuga că poate fuma Gauloise și citea Camus. Prin anii 1980 era un fel de epidemie, la fiecare colț de stradă dădeai de oameni care voiau să fie existențialiști francezi. Totuși cred că e un început. Mai avem bazele tale de date de la muncă și minunăția asta nouă pe care o folosești uneori, Facebook. Nu poți face tot felul de căutări acolo?
— Glumești? a întrebat ea.
El a deschis frigiderul, ca să vadă dacă are ceva de mâncare pentru ea.
— Poate puțin, a răspuns, scoțând tzatzikiul de la cina din seara precedentă și o jumătate de baghetă din coșul cu pâine de pe blatul de bucătărie. Dar sunt și serios. Vreau să vezi fotografiile cu cadavrul, atunci vei înțelege.
— Nu mi-e foame. Și, oricum, prefer să văd mai întâi victima în viață.
Rekke a rugat-o din nou pe Micaela să se așeze și a pus bucățile de pâine și tzatzikiul pe masă, în caz că se răzgândea până la urmă.
— Înțelept! a spus el.
Apoi a scos din nou London Review of Books și a răsfoit până la fotografia publicată lângă povestirea Sandrei Ramirez.
NOUĂ
Santander, iulie 1988
Când Sandra a ieșit din bucătărie, mirosul lui Roberto i-a invadat nările. Nu era duhoarea obișnuită de apă de colonie amestecată cu transpirație, ci un iz înțepător, copleșitor, care întotdeauna preceda crizele de furie. A intuit imediat pericolul.
Simțise acest miros încă de la a doua întâlnire, pe vremea când fusese orbită de farmecul lui Roberto și nu înțelesese cât era de periculos. Acum știa prea bine că era un semn rău, un avertisment, și a început să tremure. În clipa următoare, a fost împinsă și s-a izbit cu capul de tocul ușii.
— Cum dracului poți să stai să te prostituezi când ne intră clienți pe ușă? a șuierat el.
— Nu mă prostituez, s-a bâlbâit ea, simțind cum furia și umilința încep să o înnebunească.
Dar, spre propria surprindere, nu a reacționat atât de puternic cum s-ar fi așteptat. Revolta doar a traversat-o, fără să se oprească, și nu înțelegea de ce, dar era un sentiment ciudat. Apoi și-a dat seama; era datorită tânărului blond. Promisiunea lui că se vor vedea din nou funcționa ca un scut. Și-a îndreptat spatele, aproape zâmbind, și a intrat în baie să se aranjeze. Privindu-se în oglindă, a înțeles că nu era doar el cel care îi dădea putere.
Mai simțea și dorința aceea arzătoare de a scrie, care o bântuise toată dimineața. Totul, în afară de asta și de bărbatul blond, părea lipsit de importanță. Și-a aranjat părul, și-a șters ochii și a ieșit.
În restaurant era o aglomerație de nedescris. Și-a atins tâmpla cu mâna. Sper să nu rămână vânătaie, s-a gândit ea, ca și cum ar fi fost singura problemă după agresiune. Apoi a turnat berea în pahar, a privit terasa plină de clienți noi, iar în acel moment a simțit ceva care îi sporea emoția din corp. A înțeles ce urma să facă cu povestea ei.
Avea să vadă orașul prin ochii câinelui. Gândul a străbătut-o ca un val, aducând cu el formulări ale frazelor. Cu greu reușea să rămână la dozator, așteptând ca paharul de bere să se umple. Însă trebuia să lucreze.
Se adunase dintr-odată mult prea mult de lucru. Și-a spus că trebuie să se ocupe de asta mai întâi. În primul rând, trebuia să ducă berea suedezilor, ceea ce era incitant. Dar simțea și că ceva s-a schimbat. Cel pe nume Dag o privea cu o expresie tulburată.
— Ce s-a întâmplat? Te-a lovit?
Sandra a tresărit. Nu își dăduse seama că vreun client observase că fusese împinsă.
— Nu, nu a fost atât de grav.
Ochii bărbatului străluceau. Disperarea și durerea de mai înainte dispăruseră. Părea furios.
— Nu mi s-a părut deloc așa. Cine mai e și idiotul ăla?
Sandra nu a răspuns. Doar a așezat paharele pe masă și i-a aruncat o privire pe furiș prietenului blond. Spre deosebire de amicul său, acesta nu părea deloc îngrijorat, ba chiar era amuzat, iar de data aceasta bea liniștit, cu un zâmbet ironic pe buze.
— Vrei să-l omorâm pentru tine? a întrebat el.
Ea a observat tonul ușor ironic.
— Cam drastic, nu crezi?
— Atunci te salvăm. Te luăm cu noi în roadtrip.
„Unde mergem?“, ar fi vrut să întrebe, dar i se părea prea îndrăzneț. Și-a dat seama că prietenul brunet nu gusta deloc gluma. Era încă foarte serios.
— Te-a mai lovit și altă dată? a întrebat Dag.
Sandra nu voia să răspundă; nu voia să transforme conversația într-una serioasă.
— Nu.
— Nu așa mi s-a părut.
— Ce vrei să spui? a continuat ea, dar a regretat imediat.
Știa prea bine că o astfel de obișnuință se vede printr-o reacție involuntară.
— Ai reacționat de parcă s-ar fi întâmplat de mii de ori înainte.
— Nu, nu, doar că… a început Sandra, dorind să povestească în schimb despre ce voia să scrie, însă se temea să nu sune pretențios.
— Nu-l asculta pe Dag. E puțin prea moralist.
Dag a murmurat câteva cuvinte în suedeză.
— Vezi? a continuat tânărul cel blond. Dar a moștenit niște bani, așa că trebuie să ne avem bine cu el.
— Eram doar îngrijorat, a replicat Dag, care părea sincer, iar în acel moment Sandra a simțit nevoia să spună multe lucruri.
Voia să-i mulțumească pentru grijă, să-l întrebe pe blond dacă într-adevăr se vor întâlni și să știe — deși poate era ceva prea personal — de ce relația dintre cei doi părea atât de tensionată, fiindcă își dăduse seama că neînțelegerile lor nu erau mai puțin întâmplătoare decât agresiunea lui Roberto. Dar era agitată, iar violența acestuia încă îi făcea tâmpla să ardă.
— Mulțumesc, s-a rezumat ea să spună. Mai vrei cafea?
Dag a clătinat din cap și a făcut un gest stângaci cu mâna, ca și cum ar fi vrut s-o mângâie sau să o consoleze. Dar când a renunțat la mișcare Sandra i-a făcut un semn din cap și a plecat, gândindu-se că în curând, foarte curând, va trebui să-și facă timp să scrie povestea. Însă mai avea de așteptat. Era din ce în ce mai mult de muncă, iar undeva, mai în stânga, la intrare, a zărit un bărbat brăzdat de riduri, cu un crucifix de argint la gât și cu o chitară uzată sprijinită de scaun. Privirea sticloasă era îndreptată asupra ei, ceea ce îi provoca Sandrei un disconfort vag. Dar a ales să îl ignore și a continuat să-și facă treaba mecanic, formulând în minte fraze pentru proza ei.
Lasă un răspuns