- Rating: ★★★★☆
- Editura: Lebăda Neagră, imprint Green Spot
- Traducere: Andreea Odoviciuc
- Pagini: 156
- Goodreads: Să te faci că plouă
- Poate fi cumpărată de aici: https://blackswanpublishing.ro/produse/carti/romance/sa-te-faci-ca-ploua-roman-in-patru-povestiri/
„Să te faci că plouă” de Iris Wolff a fost pentru mine o lectură surprinzătoare, delicată și, în același timp, foarte intensă. Este genul de carte care nu îți oferă o singură poveste, ci patru fire narative care se întrepătrund, în emoții, în destin, chiar dacă la suprafață par separate. M-a impresionat felul în care autoarea reușește să unească aceste istorii prin personaje, prin familie și prin Transilvania, locul care le este tuturor punct de pornire și, într-un fel, punct de întoarcere.
Fiecare poveste are propriul parfum și propria energie. Îl întâlnim pe soldatul austriac rătăcit în Munții Carpați în timpul Primului Război Mondial, un om prins între datorie și frica de necunoscut. Apoi o cunoaștem pe tânăra care își găsește refugiul în „Clubul insomniacilor”, un spațiu misterios, vizitat doar noaptea, unde oamenii par să lase măștile jos. Urmează motociclistul convins că nu va trăi suficient cât să vadă americanii ajungând pe Lună – un personaj vulnerabil, mereu pe fugă, mereu într-un fel de luptă cu propriul destin. Și, poate cea mai tulburătoare imagine, femeia care privește barca de pescuit ieșind din port, știind deja, într-un mod pe care nu și-l poate explica, că nu se va mai întoarce.
Jacob, Henriette, Vicco și Hedda sunt cei care leagă aceste povești, cei care poartă o istorie comună și care arată cât de puternică poate fi moștenirea nevăzută a familiei. Deși fiecare trăiește în vremuri și contexte diferite, toți sunt influențați de aceleași întrebări mari: cât control avem asupra vieții noastre? Unde se termină libertatea și începe conformismul? Și, mai ales, cum ne modelează istoria – chiar și atunci când nu ne dăm seama?
Ce mi-a plăcut cel mai mult este modul în care Iris Wolff descrie lumea. Scrie cu un limbaj poetic, calm, ca și cum ar picta cu propoziții scurte, dar pline de sens. De multe ori am simțit că nu citesc povești, ci fragmente de viață, instantanee care cuprind un secol întreg doar prin emoții și detalii bine alese. Deși narațiunile sunt scurte, nu am simțit niciodată că lipsește ceva. Din contră, fiecare moment pare așezat cu grijă, fiecare dialog are greutate.
Cartea este despre identitate, despre fuga din fața războiului, despre destine care se frâng sau se reîntregesc, despre oameni care caută un loc unde să nu îi atingă furtunile istoriei. M-am lăsat purtată de tonul blând al autoarei, care reușește să facă loc tăcerii printre cuvinte, și tocmai de aceea lectura mi s-a părut atât de profundă. Totuși, trebuie să recunosc că ritmul lent și structura fragmentată nu sunt pentru toată lumea, iar uneori mi-am dorit să petrec mai mult timp cu anumite personaje. De aici și cele patru stele: o carte foarte frumoasă, foarte bine scrisă, dar ușor melancolică și uneori greu de cuprins cu totul.
Pentru mine, „Să te faci că plouă” a fost o experiență literară delicată și elegantă, o călătorie prin patru generații și patru granițe, o meditație despre felul în care viețile noastre sunt atinse atât de alegerile noastre, cât și de trecutul pe care îl purtăm cu noi fără să știm. O recomand celor care iubesc poveștile sensibile, limbajul poetic și literatura care te face să respiri mai încet.
Pretend It’s Raining – Iris Wolff
“Pretend It’s Raining” by Iris Wolff was, for me, a surprising, delicate, and at the same time very intense read. It’s the kind of book that doesn’t offer just a single story, but four narrative threads that intertwine through emotion and destiny, even if on the surface they seem separate. I was impressed by the way the author manages to connect these histories through characters, through family, and through Transylvania—the place that is, in a way, both a point of departure and a point of return for them all.
Each story has its own fragrance and its own energy. We meet the Austrian soldier lost in the Carpathian Mountains during the First World War, a man caught between duty and the fear of the unknown. Then we meet the young woman who finds refuge in “The Insomniacs’ Club,” a mysterious space visited only at night, where people seem to drop their masks. Next comes the motorcyclist convinced that he won’t live long enough to see the Americans land on the Moon—a vulnerable character, always running, always fighting against his own destiny. And perhaps the most haunting image: the woman watching the fishing boat leave the harbor, already knowing—in a way she cannot explain—that it will never return.
Jacob, Henriette, Vicco, and Hedda are the ones who tie these stories together, the ones who share a common history and show how powerful the unseen inheritance of a family can be. Although each lives in a different time and context, all are influenced by the same big questions: How much control do we really have over our lives? Where does freedom end and conformity begin? And most of all, how does history shape us—even when we don’t realize it?
What I loved most is the way Iris Wolff describes the world. She writes with a poetic, calm language, as if she were painting with short but meaningful sentences. Many times I felt that I wasn’t reading stories, but fragments of life—snapshots that capture an entire century through emotions and carefully chosen details. Although the narratives are short, I never felt that anything was missing. On the contrary, every moment feels carefully placed, every line of dialogue carries weight.
The book is about identity, about escaping war, about destinies that break or come back together, about people searching for a place where the storms of history cannot reach them. I let myself be carried by the author’s gentle tone, which leaves room for silence between the words, and that’s exactly why the reading felt so profound. Still, I must admit that the slow rhythm and fragmented structure won’t be for everyone, and at times I wished I could spend more time with certain characters. That’s why I’m giving it four stars: a very beautiful, very well-written book, but slightly melancholic and sometimes difficult to grasp fully.
For me, “Pretend It’s Raining” was a delicate and elegant literary experience—a journey through four generations and four borders, a meditation on the way our lives are shaped both by our choices and by the past we carry with us without knowing. I recommend it to those who love sensitive stories, poetic language, and literature that makes you breathe a little slower.
Lasă un răspuns